România are din nou un Guvern cu puteri depline.
După luni de blocaj, negocieri eșuate, repoziționări și confruntări politice, Cabinetul condus de Luca Niculescu a fost învestit cu 280 de voturi.
Acesta este rezultatul oficial.
Dar rezultatul nu trebuie confundat cu procesul care l-a produs.
Noul Guvern nu este rezultatul unei reconcilieri politice. Nu este expresia unei majorități ideologice coerente și nici dovada că vechile conflicte au dispărut.
Este rezultatul unui compromis.
Un compromis construit prin negocieri, condiții, concesii, acorduri de susținere și repoziționări succesive ale acelorași actori politici care, până de curând, își prezentau public propriile limite ca fiind de netrecut.
Liniile roșii au devenit negociabile.
PSD a intrat în Executiv după ce și-a condiționat participarea de schimbarea direcției guvernării.
PNL a ales opoziția, dar a votat învestirea în baza unui acord politic.
UDMR a rămas în afara Cabinetului, dar și-a asumat susținerea acestuia pentru o perioadă determinată.
Un Guvern minoritar a primit astfel un vot parlamentar mult mai larg decât propria sa bază politică.
Aceasta este realitatea.
Și tocmai aici începe întrebarea importantă.
Ce a făcut posibil ceea ce, cu numai câteva săptămâni înainte, părea imposibil?
Răspunsul nu se găsește în discursurile ceremoniale ale zilei de învestire.
Se găsește în negocierile dinaintea votului.
În buget.
În deficit.
În ministere.
În politicile fiscale.
În prioritățile legislative.
În calendarele convenite.
În angajamentele reciproce.
În susținerea parlamentară negociată.
Și, inevitabil, în raportul dintre putere și interesul fiecărui actor politic.
Așa funcționează politica.
Dar într-o democrație matură există o diferență între compromis și opacitate.
Compromisul poate fi necesar. Secretizarea mecanismului prin care se exercită puterea nu trebuie să devină normalitate.
Cetățeanul nu trebuie să afle doar cine ocupă ministerele.
Trebuie să știe și în baza căror înțelegeri funcționează majoritatea care le susține.
Pentru că votul din Parlament nu a șters diferențele dintre partide.
Le-a suspendat.
Nu a creat încredere.
A creat o formulă de funcționare.
Nu a produs o majoritate politică naturală.
A produs una negociată.
Și acesta este probabil cel mai important adevăr al momentului.
România nu a ieșit din criza politică pentru că actorii săi au devenit, peste noapte, mai responsabili. A ieșit pentru că prețul continuării crizei devenise prea mare.
Deficitul nu negociază.
Piețele nu așteaptă congresele partidelor.
Fondurile europene nu se adaptează calendarelor interne.
Investitorii nu votează moțiuni de cenzură.
Iar statul nu poate funcționa la nesfârșit în regim de provizorat.
În cele din urmă, realitatea economică și instituțională a obligat politica să facă ceea ce politica refuzase luni întregi să facă:
să cedeze.
De aceea, nu credem că România trebuie să celebreze instalarea unui nou Guvern.
Trebuie să o privească lucid.
Un vot de învestitură nu produce competență.
Un acord politic nu garantează stabilitate.
O fotografie de grup nu înseamnă solidaritate.
Iar o majoritate obținută într-o zi nu garantează o guvernare funcțională în lunile care urmează.
Adevărata evaluare începe acum.
Vom vedea cine își respectă angajamentele.
Vom vedea cine își abandonează promisiunile.
Vom vedea cine guvernează efectiv și cine doar își protejează poziția politică.
Vom vedea dacă acordurile care au făcut posibil acest Guvern servesc interesului public sau doar supraviețuirii politice a celor care le-au negociat.
Și, mai ales, vom vedea dacă România primește în sfârșit guvernare sau doar o nouă formulă de administrare a puterii.
România are din nou Guvern.
Întrebarea nu mai este cine l-a învestit.
Întrebarea este:
cine îl va controla, cine îl va susține, ce s-a negociat pentru această susținere și cât va costa România compromisul care l-a făcut posibil.
Acolo începe adevărata poveste.
Și acolo vom privi.
𝑪𝒂̆𝒖𝒕𝒂̆𝒎 𝒊̂𝒏 𝒖𝒎𝒃𝒓𝒂̆.
𝑽𝒆𝒓𝒊𝒇𝒊𝒄𝒂̆𝒎 𝒊̂𝒏 𝒕𝒂̆𝒄𝒆𝒓𝒆.
𝑷𝒖𝒃𝒍𝒊𝒄𝒂̆𝒎 𝒊̂𝒏 𝒍𝒖𝒎𝒊𝒏𝒂̆.
𝑵𝒖 𝒂𝒄𝒖𝒛𝒂̆𝒎. 𝑫𝒐𝒄𝒖𝒎𝒆𝒏𝒕𝒂̆𝒎.
𝑻𝒉𝒊𝒏𝒌 𝑨𝒉𝒆𝒂𝒅.